secvente

amar

2010-08-11T02:27:00.000-07:00

... ca zilele in care stai in casa si ti se abureste mintea de ganduri
... ca zilele in care mergi pe strazi si soarele te topeste
... ca zilele in care crezi ca esti prea batran pentru ceva
... ca zilele in care deschizi televizorul
... ca zilele in care ai mintit, ai jignit, ai lovit
... ca zilele in care ajungi sa nu iti mai pese
... ca zilele in care ti se face dor
... ca zilele in care oamenii iti dau sfaturi gratuite
... ca zilele in care simti ca nu ai nici un sprijin
... ca zilele in care crezi ca locul tau nu e acolo unde te afli
... ca zilele in care vrei sa plangi si esti prea mandru; abia atunci iti dai seama cat 'amar' ai strans
... ca zilele in care vrei sa te ascunzi de lume, si nu poti pentru ca te-ai afundat prea mult in cotidian

... ca ziua asta. in care am ranit.

greseala mea...

statea drept

2010-03-28T14:28:00.000-07:00

statea drept in fata mea si, fara sa imi spuna, stiam ca vrea sa isi ingroape mainile in buclele mele. ochii ii ardeau de intrebari, si as fi vrut sa fiu eu cea care ii raspunde...daca doar le-ar rosti. pentru ca el patrunde cu usurinta in mine, dar cum pot patrunde eu in el?

si ca sa scap de ganduri ar trebui...

2010-03-28T12:14:00.000-07:00

să alerg. să alerg până cad.

Ploaie in luna lui marte

2010-02-08T14:04:00.001-08:00

Nichita Stănescu

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.

O să te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.

Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut să se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.

secunda marita care doare

2010-01-31T12:32:00.000-08:00

hai sa calcam pe note muzicale si sa facem un cantec al nostru, fara cvarte marite sau micsorate: doar unele insiruiri de note ce dau senzatia de gama minora in varianta armonica, datorita secundei marite. daaa secunda... poti mari o secunda? o poti face sa dureze mai mult decat o secunda? o secunda mai lunga decat o secunda. o secunda de doua secunde sau de trei. in muzica poti mari secunda si dai gamei minore un aer oriental. eu nu as mari secundele de langa tine de dragul "orientalismului". doar pentru a da secundei propriu zisa gravitatea necesara.

mi-am dat seama ca am o fisura in suflet pe unde a zburat toata durerea odata. acum o umplu cu muzica din zilele in care stam intinsi pe canapea si ne intra soarele in casa si in suflet pentru ca ii dam voie. imi dau seama ce seaca am fost atata timp.. Doamne! cum sa nu simt nimic pentru persoana de langa mine? cum sa imi fie indiferent daca suntem sa nu impreuna? practic, nu imi pasa de mine, daca nu imi pasa de ceea ce faceau ei. pentru ca aveam golul asta pe unde ii dadeam afara daca voiam sau fugeam eu de ei si ma ascundeam acolo. A fost un EL, un alt EL care m-a facut sa astup golul asta si sa imi las inima sa creasca inchisa acolo. Dar m-am speriat si am gaurit iar sufletul sa intre aer sa imi faca inima mica, exact ca la inceput.....
as vrea sa imi creasca inima din nou. si sa ma doara. sa ma doara toata carnea pentru ca secunda se va mari odata cu inima si va grava pe pielea mea atingerile tale

A.

2010-01-24T12:12:00.000-08:00

o sa fie noapte. coborati cortina!

2010-01-20T17:08:00.000-08:00

imagineaza-ti scena asta pe care suntem noi doi. si toti ochii indreptati catre noi, si toate reflectoarele din fiecare zi. distingem cateva figuri de pe randurile din fata. avem nevoie de oamenii astia cand e noapte? nu. atunci sa coboram cortina si sa facem doua nopti. noaptea lor, si noaptea noastra. si noaptea noastra sa aiba tente mov pe cer si stele multe. sa fie vara si sa se auda tramvaiele pe strada ta. sa stai cu pieptul pe abdomenul meu, si fiecare bataie a inimii tale sa creeze unde in interiorul meu; ca o piatra pe care o arunci in lac. ma fascineaza pielea ta si tu stii asta. pentru ca e ca vinul alb. miroase frumos, ma ameteste, si daca gust, nu ma mai pot opri. ma simt mica pe langa tine, sunt Pamantul si nu fac altceva decat sa ma invart in jurul tau, Soarele, sunt umbra ta, sunt firul de iarba care creste langa tine, copacul... si tu...esti singurul pe care-l il vad pe scena acum. si in tine e tot. muzica, pictura, sculptura, fotografia, dansul, dragostea, pasiunea, teatrul, literatura: frumosul. ai in tine tot ce e frumos. din cauza asta m-as ascunde in tine in fiecare noapte, pentru ca e o lume intreaga acolo, si vreau sa imi fac loc in ea. dar mi-e teama ca mi-ai cere acelasi lucru. si lumea dinauntrul meu nu e asa frumoasa. a fost odata.. dar e ca un oras frumos,care a fost jefuit, incendiat, renovat, uitat. urmele se vad. am lasat raul sa intre prea mult in mine si am spart baloanele de sapun cu vise mari. deasta am nevoie de tine. sa ma ajuti sa prind un balon in care sa ma inalt. pentru asta sunt noptile. sa facem schimb de vise si de lumi. sa avem o scena pe care sa nu jucam teatru, dar sa facem ceva la fel de frumos. sa ne cautam. sa ne descoperim. sa ne intrebam. pentru asta sunt noptile....
e dimineata... va rog nu ridicati cortina azi. sa avem si o zi pe scena....nopti vor fi multe

nu stiu

2010-01-13T13:10:00.000-08:00

in perioada in care Ea s-a decis sa devina o carte s-au intamplat lucruri ciudate. dar despre asta am mai povestit cuiva deja asa ca nu am de gand sa repet, pentru ca e destul de clar si in mintea mea. acum trebuie doar sa clarific ce ar trebui sa se intample mai departe. un rezumat ar fi asta: ea, citind mult credea in printi. a sarutat atatea broaste sperand ca se vor transforma in printi, dar...
pentru a deveni o carte trebuia intai sa accepti fizic conditia de "coperta". si atat. era greu pentru ea, care isi indrepta parul in fiecare dimineata, folosea uneori fond de ten, combina in fiecare zi accesoriile altfel, si deja incerca sa renunte la rucsac pentru o geanta. si in plus sa fi o carte nu e chiar usor. ar trebui sa ai filele intr-o ordine fireasca, o ordine care sa iti para tie fireasca, cui ii pasa de cititor?
a reusit sa faca si asta...a reusit sa devina si o coperta simpla pe dinafara. au inceput sa apara cititorii. cititorii care habar nu au avut ce citesc din ea...care au indoit colturile paginii la care au ramas si asa au lasat-o...unii au incercat sa o citeasca intr-o singura seara. altii o luau mereu de la inceput, ramaneau la aceeasi pagina... unii cereau rezumatul. altii o incepeau de la sfarsit. nimeni nu a stiut sa deschida coperta, sa citeasca de la prima pagina, sa stea langa ea sperand ca o va citi pana la ultima pagina, si ca multumit, intr-o zi, o sa o inchida si o sa o tina in brate. oricum era deja prea tarziu, ea nu mai era un om, era o carte, care renuntase sa mai ofere notele de subsol oricui, refuzase sa se lase deschisa ACOLO unde voiau Ei. de ce? de teama! gandurile o duc pe cai absurde, si e stupid cum acolo unde ajunge mereu teama scrie alte pagini in ea. daca n-ar fi puternica, teama si-ar grava numele pe toate paginile ei. dar e puternica pentru ca vrea si crede asta.
ce-ar fi daca eu as fi cartea asta? ce-ar fi daca eu as fi aia care a spus de multe ori atunci cand cititorii faceau ochii mari si pupilele se dilatau: "sa nu te-ndragostesti de mine"? daca eu as fi aia cu pagini in care ratiunea se pierde in puncte mici si face loc nebuniei? cine m-ar citi pe mine? cui nu i-ar fi teama? cine s-ar apropia de finalul meu? cine mi-ar cauta gura sa o sarute si sa astepte de la ea raspunsuri? cine mi-ar iubi paginile uzate, indoite, cu urme de degete? cine ar vrea sa se piarda in bratele mele, si sa imi scrie un cuvant? cine m-ar tine pe noptiera toata viata, sau daca nu, chiar in pat?

[unfinished]

totu-i vodka, tutun, si filozofie [partea a 3a]

2010-01-09T16:18:00.000-08:00

daca am admite ca poti iubi cu mainile, pentru tine ar fi usor la un moment dat sa spui cu buricele degetelor ca iubesti. daca as putea m-as exila in bratele tale, si inainte sa ma arunc in gol ti-as cere sa ma tii in palma. ca un fulg de nea...ca o geana desprinsa si cazuta pe obraz,pe care o iei si o pui in palme. mi-e atat de greu acum la inceput. ti-as spune atatea si nu pot sa o fac decat atingandu-ti mainile, sperand ca simti, ca intelegi. desi nu cred.
uita-te cum tii creionul! sau cum imi faci semn sa vorbesc mai incet cand tu vorbesti la telefon... cum rasfoiesti o carte...cum ma mangai pe mine... cum spui cu mainile: "asteapta!" sau "te vreau".
ma tu stii de ce avem noi oamenii maini? -nu stiu! -ba stii, dar nu vrei sa spui! iti zic eu atunci. ca sa iubim cu ele. sa iubim pana nu mai putem, sa ne prindem degetele unul altuia cu putere, sa le sarutam, sa ne atingem cu ele spre a ne invata pe dinafara corpurile, sa frangem gatul cuiva care vrea sa omoare iubirea cu ele, sa lovim, sa plesnim, sa mangaiem...
e ultimul pahar asta..jur! daca mai beau mult o sa iti spun prea multe. -pai ia vezi! -ha, asta nu e nimic fraiere!
hai stii ce? ia-ma in brate si sa dormim...maine o sa iti spun si mai multe...

totu-i vodka, tutun, si filozofie [partea a 2a]

2010-01-09T15:33:00.000-08:00

gata...cand termin paharul asta iti spun mai departe.

stii cum miroase pielea ta? ca nisipul fin care imi gadila talpile, ca apusul de soare cu gust de nectarine, ca umbreluta de paie sub care m-as intinde acum. asa reusesti mereu sa topesti orice urma de zapada care se asaza pe pielea mea. daca as ingheta intr-o zi te-as lasa sa ratacesti prin mine cat ai vrea, ca sa stiu ca alungi orice urma de iarna. spui ca povestea noastra a inceput totusi iarna... ha! nicidecum. in povestea asta nu e loc de iarna, si uite, tu chiar ai renuntat la fulari si manusi.
tu crezi ca daca maine vine vara, o sa te las in urma ca sa ma pot bucura de ea? tu esti ziua mea din vara. cea mai frumoasa. cea mai lunga. cea mai calda.
mmm da-mi si mie bricheta aia de pe masa.. asa.. mmm.. ce ziceam? aaa da...cu vara.. nu nuuu cu pielea ta..pielea ta. miliarde de celule. stii ce e celula, nu? de ce la scoala ne invata ce e celula si nu de ce miroase pielea uneori a vara, uneori a brad, uneori a miere sau a fursecuri? de ce nu ne invata cum sa sarutam pielea cuiva ca sa nu doara? sau sa nu se rupa, sa nu fie sfasiata? pe tine te-au invatat? -nu! - e de la ei atunci!
daca ti-as cere sa ma lasi sa iti scriu cu unghiile in piele, m-ai lasa? sa-ti scriu ghicitori in palma, si poeziile lui nichita stanescu in suflet. sa-ti scriu 1001 de nopti pe spate, si sa te fac sa tremuri cand o sa iti sarut ranile facute de unghiile mele. sa vrei sa induri iar un volum de poezii dar sa nu mai ai rabdare, sa vrei sa imi citesti macar dintr-o carte seara, daca nu ai unghii pe care sa le infigi si tu in mine, cu care sa imi lasi semne "de carte". citeste-ma pe mine. deschide-ma si citeste-ma. si notele de subsol!
stii ceva? s-a golit si paharul asta. si nu mai am tigari...

totu-i vodka, tutun, si filozofie

2010-01-09T13:52:00.000-08:00

stand intinsi pe parchetul rece din camera mea imaginara, imi arati constelatiile si imi spui cate o poveste despre ele, in cuvinte magice, pe care nu le inteleg pentru ca iti privesc doar buza de sus, nu si cuvintele pe care le rostesti pe sub ea. putem vedea stelele de pe parchet doar pentru ca am baut multa vodka si tavanul s-a dizolvat deasupra noastra. pianul din camera isi apasa singur clapele si dansam printre sunetele lui, care se sparg pe langa noi ca niste baloane de sapun. fiecare sunet dureaza atat de putin, incat daca nu ar fi mai multe, unul langa altul, nu le-am auzi deloc. e simplu. e ca si cum am sta noi doi impreuna cat un sunet. nici nu te-as putea atinge. asa...stam cat o melodie, cat un concert...cat o noapte cu muzica pe discuri vechi.
"ne-amestecam pana ajungem soapte" iti fredonez la ureche dar doar in gandul meu, acolo unde esti si acum. acolo unde, daca ar fi loc si pentru mine am putea sa inventam si alte constelatii si sa ne prefacem ca zeii se vor naste dupa noi. oricum atunci cand ma saruti simt ca lumea incepe si se termina cu mine, ca uraganele distrug omenirea, ca sunt cutremure si se topesc toti ghetarii, ca Michelangelo pune prima oara varful pensulei pe Capela Sixtina, ca se repeta toate revolutiile, razboaiele, caderea guvernului, asasinarea lui Caesar, atacul de la 11 septembrie, nasterea si moartea lui Napoleon, primul cantec al lui Mozart, primii mei pasi, primul cuvant rostit...si doar pentru ca tu ma saruti si iti cobori mana de pe gat pe umeri si mi-i lasi goi.
"Doar"? nu..nu m-am exprimat bine..rectific. si asta pentru ca tu faci tot ce ar trebui sa faci ca sa se intample toate lucrurile dinamice din lume in pieptul meu. si asta ma doare. ma doare si imi place. se lupta in mine armate de oameni parca, deasta mi se inroseste pielea si mi se zbarleste, ele ma apasa pe piept si merg in pas ritmic, amplificandu-mi bataile sincopate ale inimii. nu suntem in contratimp nici de data asta.
mai toarna un pahar daca vrei sa iti mai spun...

nu zbor

2010-01-04T06:47:00.000-08:00

am aripi si oricine imi poate scrie pe ele. "ORICINE" - asta e greseala fatala. oricine, orice, oricand, oricum, oricare.... oricine- asta e motivul pentru care degeaba am aripi. pentru ca mi-a scris ORICINE pe ele. mi-au tiparit cuvinte de neinteles cu un fier incins pe ele. si ghici ce? pe mine nu m-a durut niciodata. bine, hai, poate putin... de fapt mai tare uneori...bine recunosc: m-a durut. dar nu asociez durerea mea cu oricine. nu o asociez cu Nimeni. ce mai conteaza, oricum cu aceleasi aripi am lovit tare in stanga si in dreapta, cat de tare am putut. si stii la ce nu m-am gandit nici o clipa? la sangele care a ramas pe aripile mele, sangele care a curs de pe trupurile lovite ale LOR. pentru ca eu i-am lovit, si tot eu i-am tinut in brate apoi. ca o mama. ca o iubita. ca o sora mai mica sau mai mare. asta nu e mila. dar nu e dragoste.
ce prosti! si ei nici nu stiu ca i-am lasat sa imi scrie pe aripi pentru ca pot renunta oricand la ele. ei nu stiu ca eu nu am nevoie de aripi sa ma inalt. ei nu stiu ca eu am nevoie sa imi scrie pe trup adanc ca sa ma doara, sa imi patrunda in suflet si sa imi scrie acolo, sa ma imbratiseze si sa imi scrie un roman in inima, si ca rasplata sa le scriu adanc cu unghiile in spate.
mi-e greu sa renunt la aripile astea si sa mangai si eu cu mainile calde. mi-e teama. o sa stiu sa mangai usor, de asta sunt convinsa, dar in schimbul aripilor o sa folosesc si palmele, asta e o alta arma cu doua taisuri, ca si aripile mele la care renunt acum.
da! asta am zis: renunt la aripi. am adunat prea mult sange pe ele si sunt grele. acum invat sa imbratisez cu mainile...cu tot corpul.

acorduri grele

2010-01-03T14:39:00.000-08:00

cine e? de ce el? de ce eu? de ce acum? unde vom ajunge? care e cuvantul potrivit?
habar n-am.
febra mea de regrete scade si ea odata cu imunitatea in fata sentimentelor. asta e de bine. cui ii mai pasa cum eram eu acum 2 sau 3 ani? acum sunt EU aceeasi de acum 3 ani, dar cu alta incarcatura interioara, ce-i drept.pe unele lucruri nu voi ajunge sa le strang si sa le inchid foarte bine niciodata. in orice sertar din capul meu le-as inghesui or sa strige "scoate-ma de aici, rasfoieste-ma!" asa ca nu am cum sa le uit. pot doar sa le privesc cu greata, sau detasat, sau cu mila, dar n-am nevoie de mila nimanui, de ce as avea nevoie de mila mea? asta ar fi o situatie trista si nuuu, multumesc! nu am nevoie de asa ceva. momentan lucrez la altceva, nu la a-mi face fata propriei mile. momentan vreau sa ma acordez. ah..nu e vorba de instrumente muzicale.. sau poate doar putin. aici ar trebui sa ma pun de acord cu mine daca intradevar corpul meu e chiar un violoncel. si in cazul asta cineva chiar trebuie sa ma acordeze. sa ma scoata din cutia mea in care s-a asezat praful pe mine si sa atinga o coarda. in nici un caz Do, e prea grava si sunetul ar fi alterat daca acel cineva nu stie ce e acela un violoncel, si ramane socat de faptul ca violoncelul asta, care, repet, sunt eu, poate sa rada, sa planga, sa sarute, sa tina in brate.
ma tot gandesc acum. si muzicienii astia..sunt de atatea feluri. nu as putea lasa pe oricine sa imi desfaca cutia. m-ar trezi din somn poate, si nu e cazul sa faca atata deranj daca ei stiu sa cante doar intr-o orchestra, si cand ii pui pe scena, singuri, sunt gri, se incurca, le curge transpiratia prin buricele degetelor pe corzile tale. ori tu, o femeie violoncel nu poti accepta ca transpiratia asta sa fie din cauza fricii care ii macina. si mai ales cand stii ca frica asta nu e ca te vor frange pe tine, e pentru ca se gandesc la ce vor zice oamenii. nu! asa ceva e inadmisibil pentru mine, un violoncel de culoarea ciresului, atat de fin la atingere, dar cu corzi atat de greu de pus in vibratie perfecta. asta e, greseala asta nu e a mea, e a celui care mi-a potrivit corzile in asa fel incat la mine nu poate canta decat un solist. daaaa un solist adevarat. unul care nu ma imbratiseaza decat pe mine in concerte, si nu face asta doar ca sa vada ceilalti care privesc cum stie sa ma imbratiseze. un solist care ma imbratiseaza cu aceasi pasiune si atunci cand doar studiaza. nu vreau sa dea concert in fiecare seara. ar fi obositor si pentru mine. corzile mi s-ar slabi si intr-o zi nu voi mai avea chef sa vibrez. el se va plictisi de mine si nu m-ar folosi decat pentru studiu acasa.
trebuie sa recunosc. m-am pacalit de atatea ori... e rusinos pentru un violoncel sa treaca prin multe maini care lasa urme pe gat, pe spate, si pe coapse. dar un solist adevarat nu ar vrea un violoncel nou..ar vrea un violoncel bun. si, fara modestie o spun: nu am mai cunoscut nici un violoncel ca mine pana acum. stiu doar cateva viori cu povesti triste, dar romantice, nici macar un pian si o chitara, poate doua. cateodata ma gandesc: dar daca as fi fost o harpa? vaaai atatea corzi...cine ar fi putut sa cante acorduri frumoase la mine, cine m-ar fi facut sa vibrez mai tare? ar fi fost tare complicat. dar cum conditia mea de violoncel implica si un trup concret, nu numai corzi, ca la harpa, pot spune ca am sanse sa fiu chiar implinita. cum ar putea cineva doar sa imi atinga corzile? satisfactia e mai mare atunci cand solistul reuseste sa intre in aceeasi vibratie cu corzile mele, cand ochii lui sunt fixati pe umerii mei, pe care ii mangaie usor dupa ce lasa arcusul din mana...corzile mele vibreaza in continuare...acum corzile sunt inauntrul meu, tot trupul vibreaza. cortina cade, suntem doar noi doi: el-solistul si eu-violoncelul. el iubeste muzica dinauntrul meu, acordurile care se aud, unele majore, unele minore, game cu relativele lor in variante armonice si melodice. solistul canta in continuare, numai pe coarda Do, cea mai grava, care vibreaza in cel mai violent fel deja. ma doare, tip, si el odata cu mine.pe el nu il doare fizic. vrea sa suferim impreuna, mai ales eu, ca apoi sa imi sarute tot trupul ca recompensa. si el o sa sufere din cauza mea. uneori cant fals, sau nu pot sa cant. si atunci el o sa taca si o sa sufere, si va vrea sa imi rupa corzile intr-un cantec brutal. si nu o sa poate pentru ca o sa ma iubeasca si pentru ca nu ar putea sa traiasca fara sa simta vibratia corzii Do sub el. o sa planga, o sa ii urasca pe toti cei care m-au facut ceea ce sunt acum, o sa isi doreasca sa fi avut in brate un violoncel nou. si cand o sa imi inchid din nou corzile in mine si voi incepe sa vibrez cu tot corpul o sa regrete ca a gandit asa si o sa ma stranga in brate iubindu-ma mai tare ca niciodata.